Cazul cantaretei Alexandra Stan, batuta de managerul ei, a deschis o intreaga discutie despre violenta domestica (sau violenta de gen, cum este numita in alte tari), despre relatia cantaret-impresar in lumea muzicala de la noi, iar presa a trait in aceasta saptamana din intoarcerea pe toate fetele a scandalului.
Aceeasi presa a acuzat-o de naivitate (ca sa nu spuna altfel) fiindca n-a vrut sa-si reclame agresorul la Politie si a incercat sa arate ca, dincolo de statutul de vedeta, se afla o fata simpla, la fel de vulnerabila ca oricare alta, dar care a avut sansa sa fie remarcata de un manager influent. De aici incolo, a avut parte de piese care s-au clasat in varful topurilor romanesti si internationale care i-au adus faima pretutindeni pe glob.
Ce vreau sa spun e ca multi dintre noi se indragostesc de niste imagini abil construite si intretinute de o masinarie de promovare, care ii transforma pe diversi tineri talentati in staruri muzicale, dar de care si profita la maximum. Astfel, o tanara sau un tanar devine, pe mana unor oameni priceputi, o vedeta fara cusur.
Adolescentii vor aspira sa ajunga ca idolii lor, iar, in timpul asta, merg la concertele lor, le urmaresc viata in detaliu, isi tapeteaza camera cu postere de-ale lor etc. Mai ales daca ii va sustine si un trust media puternic, ca intr-un caz bine cunoscut, succesul de piata este asigurat.
Anonimul/a de mai alaltaieri, descopera ca faima vine cu pretul ei, acela de a nu se mai bucura de linistea pe care o avea inainte, de a fi asaltat de fani, iar presa de scandal, mereu pe urmele sale, ii va vana orice miscare, creand dintr-o banalitate un articol de „succes”. Sunt doua extreme, cum o fi mai bine?